Siafu - diavolii de foc

Siafu - diavolii de foc:

Galerie foto (5)

A fost o antilopă duiker zveltă, puternică, iute şi mereu cu simţurile în alertă. A făcut cinste pe deplin speciei sale. A scăpat din nenumărate încercări ale Morţii. A păcălit haitele de câini sălbatici africani. I-au şuierat pe lângă urechi, de multe ori, săgeţile şi lăncile zvelte ale vânătorilor Masai. A fost cât pe ce să fie ucisă de glonţul perfid al omului alb. A fugit la timp din faţa pitonului de stâncă. A sărit peste pietrele ascuţite lăsându-l pe leopard cu ochii în soare. A auzit la timp şuierul tăios al aerului prin aripile uriaşei acvile marţiale, lansată în picaj asupra ei. Ca o ironie a sorţii (iată că există şi la animale), mica antilopă a alunecat pe piatră udă într-o zi nefastă. Nu a murit pe loc. Ar fi fost mai bine să fie aşa...

Barcelona de la 127€› Rezervă bilete de avion prin

A rămas, în schimb, cu un picior beteag, suspendată între două stânci.

Atunci au venit ele...



Ar fi fost de mii de ori mai bine că mica antilopă să fi sfârşit sub colţii leopardului, ghearele acvilei, strânsoarea pitonului sau armele omului.

Moartea ar fi venit, milostivă, într-o clipită. În schimb, a avut parte de chinurile iadului. Milioane de făpturi minuscule. Milioane de guri neostoite muşcau milioane de bucăţi infime din trupul său tremurand spasmodic. Când au sfârşit, nu au mai rămas decât oasele. Uriaşa hoardă de mici demoni carnivori s-a pus din nou în mişcare.
Mereu flămândă.
Mereu neliniştită.
Fără frică de nimic,
Ele sunt siafu.
Cele mai periculoase şi temute furnici din lume...



Cei mai răi dintre cei mici

Din punct de vedere ştiinţific, furnicile - toate insectele care intră sub titulatura foarte generală de "furnici" -, aparţin ordinului Hymenoptera şi sunt strâns înrudite cu viespile şi albinele. Pe baza descoperirilor paleontologice, se crede că primele furnici au apărut pe scena istoriei naturale cândva în perioada Cretacicului, când Pământul era încă stăpânit de dinozauri. Entomologii cred că furnicile au evoluat treptat din viespi, adaptandu-se de minune habitatului terestru.

Aşa mici şi insignifiante cum par la prima vedere, furnicile ne dau clasă în multe privinţe. Există voci autorizate care susţin chiar că micile vietăţi din muşuroaie ne vor succeda în rolul de specie dominantă pe Terra, după ce omul, în nesăbuinţa sa, va provocă războaie şi cataclisme ecologice care-i vor grăbi dispariţia ca specie.

Furnicile sunt, probabil, grupul de animale cu cel mai mare succes din istoria şi prezentul Terrei. Sunt, de departe, cele mai inteligente insecte şi au colonizat, în timp, toate continentele, cu excepţia Antarcticii. De fapt, la nivel de nişă ecologică, micile vietăţi au rolul unui imens "superorganism", adică acţionează concertat, în număr foarte mare, având ca singur ţel beneficiul coloniei din care fac parte.

Societatea furnicilor este alcătuită din divizii specializate, care acţionează armonios, iar activitatea lor comună se asemăna într-o mare măsură cu cea din societăţile umane.

Sunt incredibil de multe la nivel planetar.

Dacă comparăm greutatea comună a celor aproximativ 7 miliarde de oameni, cât suntem în prezent, cu greutatea tuturor furnicilor de pe Terra, greutatea măruntelor insecte o depăşeşte pe cea a oamenilor de 15 ori.

Entomologii din cadrul Universităţii Harvard au reuşit, până la ora actuală, să catalogheze şi să identifice peste 12.000 specii de furnici.
Din tot noianul acesta de specii, fiecare cu adaptările şi particularităţile specifice, se desprind un număr de 5 mini-bestii carnivore, a căror periculozitate depăşeşte orice imaginaţie. Furnicile ucigaşe în cauză sunt, de fapt, prădători alfa în propriile habitate. Atacă, în grupuri mari, orice animal care le deranjează muşuroiul sau le iese în cale atunci când foamea le mână în peregrinări nesfârşite.

Cele 5 furnici de coşmar nu sunt o teroare continuă doar pentru speciile care au nenorocul să le fie prăzi, ci chiar pentru om sau pentru ecosistemele pe care le invadează, uneori din greşeala omului.

Furnicile-de foc-muşcă dureros şi atacă în grupuri mari. Furnicile argentiniene distrug orice altă specie concurentă din habitatul lor. Furnicile-bulldog din Australia provoacă şoc anafilactic în urmă muşcăturilor extrem de dureroase şi au o agresivitate neobişnuită. Furnicile-glonţ din Amazonia merită titlul de insecta cu cea mai dureroasă muşcătură, atacul lor provocînd o senzaţie ce atinge 4.0+ unităţi pe "Scala Durerii" Schmidt.

Însă niciuna dintre speciile enumerate mai sus nu se compară cu atrocele siafu, furnicile africane care nu se tem nici de om, nici de elefanţi, nici de lei sau de leoparzi.

Oamenii de ştiinţă care le-au descris prima data le-au numit Dorylus, până în prezent fiind identificate peste 60 de specii aparţinând acestui gen.

Dintre acestea, specia Dorylus acutus este cea mai mare, mai puternică şi mai agresivă specie de siafu - regina reginelor între furnici şi spaima ascunsă a Africii.




Fără scăpare!

Cu toate că arealul unor specii de furnici Dorylus se întinde până în Asia, specia D. acutus este restrânsă doar la continentul african. Băştinaşii vorbitori de limbă swahili i-au spus siafu, ceea ce s-ar traduce aproximativ - dar foarte sugestiv - prin "spiritele rele care vin din flăcări".

E o denumire cum nu se poate mai potrivită pentru coloanele imense de furnici care pun pe fugă lei, elefanţi şi chiar depopulează regiunile prin care îşi continuă marşurile macabre.

Siafu trăiesc în cele mai mari colonii pe care le dezvoltă vreo specie de insectă din lume. Când prăzile se împuţinează, sau seceta ori inundaţiile excesive le deranjează, siafu părăsesc muşuroaiele şi pornesc în coloane flămânde în căutarea unor prăzi potenţiale. O colonie medie adună circa 20 milioane de soldaţi necruţători. Coloniile mari, care pot depopula sate întregi, depăşesc 50 milioane de furnici siafu, practic înnegrind drumurile prin numărul lor. Arealul lor se întinde în toată Africa, la sud de Deşertul Sahara, cele mai multe trăind în Africa de vest, bazinul fluviului Congo şi savanele Africii de est.
Trăiesc nestânjenite în savane, munţi şi jungle. Nu le opreşte nicio formă de relief sau biotop. Coloanele lor nesfârşite se vor apăra cu mare curaj împotrivă oricărui pericol întâlnit în cale. Atât de mare este înverşunarea lor, încât într-un caz documentat în anii 1970, au atacat inclusiv soldaţii ascunşi într-un tanc, trimis de armata kenyană să protejeze un sat aflat în calea nesăţioşilor războinici cu armură de chitină!
Coloanele lungi nu se tem de nimic. În timpul peregrinărilor, exemplarele mici merg în mijlocul coloanei, încadrate pe ambele laturi de către puternicele furnici soldat. În cazul unui atac neaşteptat, războnicii se regrupează într-un soi de tunel, prin care permit retragerea furnicilor lucrătoare şi a reginei. Toate speciile de furnici siafu sunt oarbe, indivizii unei colonii comunicând între ei prin intermediul substanţelor odorante numite feromoni.

Toate furnicile lucrătoare şi soldaţi dintr-o colonie de siafu sunt femele sterile. La fel ca la majoritatea speciilor de furnici, numai o singură femelă din colonie, respectiv regina, este capabilă de reproducere. În sezonul împerecherii, intră în scenă şi masculii de siafu, denumiţi în limba englezăsausage flies ("muşte-cîrnat" s-ar traduce numele, deşi nu sunt muşte; iniţial, se crezuse că e vorba de insecte dintr-o altă specie decât furnicile Dorylus, pentru că aceşti masculi nu prea arată a furnici, iar numele de cîrnat îl datorează formei specifice a abdomenului). Aceştia au ca singură funcţie reproducerea. Când o colonie de siafu întâlneşte un mascul, ferocele femele războinice se năpustesc asupra sa şi îi retează aripile, pentru ca bietul mascul să nu încerce vreo evadare. Astfel imobilizat, este transportat urgent în muşuroi, unde este prezentat reginei virgine. Masculul, redus la rolul de sclav sexual, este forţat să fertilizeze regina. Imediat după încheierea sezonului de împerechere, nevolnicul mascul moare.

Ceasul său biologic şi programarea genetică au sunat sfârşitul. După trista ieşire din scenă a partenerului sexual luat ostatic, regină intră într-fază în care depune aproape în continuu ouă - 1-2 milioane în fiecare lună. Populaţiile speciei siafu sunt împrospătate continuu cu noi şi noi războinici necruţători. S-a constatat că furnicile siafu au cel mai mare impact asupra mediului înconjurător în care trăiesc, comparativ cu orice altă specie de animale, fie chiar mamifere mari. Numai oamenii exercită o presiune asupra mediului mai mare decât cea provocată de impactul primejdioaselor siafu.



Ucigaşii de oameni

Odată ce foamea stârneşte pribegia, siafu ascultă parcă de o poruncă străveche a speciei. Încetează brusc orice activitate şi îşi părăsesc muşuroiul cu tot cu ouă, larve, nimfe şi regină. Se aliniază ordonat una în spatele celeilalte şi se ghidează după contactul fizic şi semnalele chimice recepţionate de la furnicile din faţă. "Lava" vie se mişcă lent, dar sigur. În jur, toate vietăţile intră în panică. Niciun animal nu este în siguranţă. Animalele prea mari ca să fie ucise de siafu se tem totuşi de muşcăturile dureroase ale "roiului" pedestru. Muşcătura de siafu este insuportabilă chiar pentru un elefant, rinocer sau bivol.
Lista lor de bucate este enormă. Cele mai periclitate sunt insectele. Dacă întâlnesc în calea lor alte specii de furnici, termite sau alte insecte, orice rezistenţă este inutilă.

Inamicii nu sunt doar învinşi, ci devoraţi de hoarda oarbă şi flămândă. Dacă întâlnesc în cale un muşuroi de termite, acele insecte au parte de o soartă cruntă. Marea parte a soldaţilor-termite sunt devoraţi pe loc, în timp ce o parte sunt cruţaţi de siafu pentru a fi transformaţi în provizii vii. Chiar aşa !Termitelor supravieţuitoare le sunt retezate picioarele şi sunt transportate sub ca rezerve de hrană pentru următorul popas, când siafu trebuie să mănânce.



Alte animale mici precum şopârle sau şerpi, şoareci şi şobolani sau alte rozătoare, care au avut ghinionul de a nimeri în faţă tăvălugului devorator, dispar într-o clipită. În urma trecerii coloanei de siafu, nu mai rămân decât oasele învinşilor. Nici animalele mai mari care sunt rănite sau în incapacitate de a fugi, nu scapă de o soartă asemănătoare. Au fost documentate cazuri în care maimuţe sau antilope rănite au fost consumate încet şi metodic de către războnicii orbi şi pururea nesătui. În zonele unde trăiesc siafu, băştinaşii nu îşi ţin niciodată câinii legaţi. Au existat situaţii tragice în care un câine aflat în lanţ a fost curăţat de carne în câteva ore, stăpânii nemaigăsind dimineaţa decât cuşca goală, lanţul, zgarda şi scheletul prietenului patruped. La fel se comportă şi dacă dau peste un coteţ de găini.
Din nefericire au fost raportate şi cazuri în care furnicile au devorat copii mici, lăsaţi în leagăn nesupravegheaţi de părinţi, precum şi cazuri în care siafu intră în case şi atacă persoane cu handicap, rănite sau prea bătrâne pentru a fugi.

Siafu prezintă şi capacitatea de a înţepa precum viespile, dar cea mai periculoasă armă din arsenalul lor sunt fălcile imense. Adevărate instrumente ale morţii, fălcile de siafu sunt mai mari decât ale oricărei furnici. În plus, au o forţă incredibilă. Pot străpunge pielea umană aproape fără efort.Muşcătura este foarte dureroasă, siafu înfigându-şi adânc cele două fălci, şi este atât de puternică încât, odată ce o furnică siafu a muşcat din pradă, nimeni şi nimic nu o poate desprinde. Poţi rupe în două trupul unui soldat siafu şi tot nu îşi va desprinde fălcile, acestea rămânând înfipte în carnea victimei.

În Africa de est, băştinaşii le folosesc să îşi coasă de urgenţă rănile. Când moran-ii, (războnicii triburilor Maasai) se taie accidental sau sunt răniţi în luptă, aceşti bravi luptători îşi cos literalmente rănile cu soldaţi siafu! Prind câteva şi pun furnicile să muşte cu fălcile ambele laturi ale rănii. Apoi rup capul furnicii şi rana a fost suturată în stil african !

Rana rămâne astfel "prinsă în copci" timp de mai multe zile, până când se cicatrizează, iar fălcile pot fi desprinse - nu fără dureri, desigur - cu ajutorul unui cuţit.

Circulă relatări conform cărora, în trecut, în perioada confruntărilor sângeroase dintre triburile africane, învinşii în lupte sau prizonierii aveau parte de un sfârşit cumplit, mai groaznic decât orice tortură medievală. Nefericiţii erau legaţi şi aruncaţi în faţa coloanei de siafu. Oamenii mureau în chinuri de neimaginat, fiind decupaţi milimetric, bucăţică cu bucăţică, de fălcile furnicilor siafu, până când erau atinse organele vitale şi bieţii prizonieri îşi găseau, în sfârşit, liniştea în moartea izbăvitoare de dureri. Din nefericire, astfel de execuţii înfiorătoare au fost raportate şi în timpul confruntărilor relativ recente dintre etniile hutu şi tutsi din Rwanda şi Zair.

Singura scăpare a băştinaşilor africani din faţa milioanelor de siafu puse pe fapte este fugă. Spre norocul oamenilor, siafu se deplasează lent, furnicile cercetând încet şi pe îndelete fiecare centimetru de traseu, în speranţa descoperirii unei potenţiale prăzi. În acest mod, siafu se deplasează doar cu 20 metri într-o oră.

Singurul mijloc prin care puteau fi oprite era prin intermediul aruncătoarelor de flăcări. Metoda a fost însă abandonată dintr-un motiv evident: odată cu arderea furnicilor, se propagau mari incendii de vegetaţie în savană sau junglă, incendii care provocau mult mai multe pagube decât trecerea convoiului de siafu.

'via Blog this'

Frumoase şi otrăvitoare: cele mai periculoase broaşte din lume

Frumoase şi otrăvitoare: cele mai periculoase broaşte din lume:

Galerie foto (6)

Ne gândim deseori la banalele broaşte ca la nişte făpturi simpatice, cu înfăţişare inconfundabilă, care populează îndeosebi bălţile şi lacurile cu apă dulce. Unii oameni le consideră dezgustătoare, prezumţie evident greşită, bazată doar pe concepţia noastră arbitrară despre frumuseţe. Alţii, care le-au studiat mai bine obiceiurile şi-au dat seama de importanţa lor decisivă în funcţionarea biotopurilor. O mare parte din broaşte folosesc secreţiile pielii pentru a se apăra. Apogeul acestei metode de autoapărare a fost atins însă de un grup de broaşte sud-americane care au ajuns la un asemenea grad de specializare încât secreţiile lor toxice sunt printre cele mai periculoase substanţe produse de vreun animal.

Paris de la 125€› Rezervă bilete de avion prin

Batracienii la putere

Broscărimea mondială a cucerit aproape toate continentele cu excepţia Antarcticii. Cele peste 5.000 de specii de broaşte pot fi întâlnite de la tropice până în regiunile subarctice, fiind printre cele mai diverse clase de vertebrate. Cu toate acestea, unele populaţii sunt periclitate. Poluarea apelor (să ne aducem aminte că broaştele respiră preponderent prin piele), fenomenul de încălzire globală caracterizat de secete tot mai frecvente şi presiunea antropică crescândă constituie ameninţări grave pentru toţi batracienii.

Broaştele îşi depun ouăle în bălţi şi lacuri, iar mormolocii duc o existenţă exclusiv acvatică până ating stadiul de adult. Toate broaştele adulte, indiferent de specie, sunt nişte nebănuite şi redutabile carnivore miniaturale. Se hrănesc preponderent cu artropode, anelide şi gastropode.

În afară de importantul şi complexul lor rol ecologic, broaştele joacă un alt rol, fără îndoială la fel de important, în cultura şi mitologiile multor popoare. Celebre în fabule, literatură, simbolism şi chiar religie, broaştele sunt apreciate în prezent şi în rol de animale de companie.

Multe broaşte posedă secreţii toxice cu rol de apărare. Avem şi noi în fauna noastră două astfel de reprezentante: broasca râioasă brună (Bufo bufo) şi broasca râioasă verde ( Bufo viridis). Oricum, niciuna dintre cele două specii enumerate aici nu se compară nici în glumă din punct de vedere al toxicităţii, cu broaştele otrăvitoare din America de Sud.

Broasca râioasă brună (Bufo bufo) cea mai toxică specie de batracian din România şi Europa

De fapt, majoritatea speciilor de broaşte au în piele secreţii toxice. Aceste secreţii au efecte dintre cele mai variate de la simple iritaţii la halucinaţii, totul culminând cu moartea nenorocosului prădător.

Otrăvurile cu pricina sunt produse şi metabolizate de organismul acestor broaşte din furnicile şi artropodele pe care le mănâncă. Alte specii, precum broaştele Coroboree din Australia (Pseudophryne coroboree şi P. pengilleyi) pot crea un alcaloid care nu provine din hrana pe care o ingeră.

Teribila otravă de broască

Cea mai periculoasă specie este celebra broască săgeată aurie (Phyllobates teribilis). Susnumita produce un adevărat cocktail al lui Hades, compus din batrachotoxine alcaloidale steroide, homobatrachotoxine şi batrachotoxinine de tip A. Aceşti compuşi sunt modulatori extrem de puternici ai canalelor de absorbţie a sodiului, funcţionând pentru a menţine deschise canalele şi depolarizând ireversibil celulele nervoase şi musculare.

Fapt care duce la aritmii, fibrilaţii şi chiar stop cardiac ( conform autorilor E. Albuquerque and J. Daly - 1977). Când aceste toxine ajung cumva în contact cu pielea omenească rezultă o senzaţie cumplită de ardere care durează câteva ore. Batrachotoxina poate produce şi puternice senzaţii de amorţire locală, iar din acest motiv unii cercetători iau în calcul folosirea ei pentru producerea unor medicamente biologice analgezice.

Fiecare broască săgeată aurie poate produce circa 1.900 micrograme de batrachotoxină şi homobatrachotoxină, ceea ce este un record al speciei în cadrul familiei Dendrobatidae.

În cadrul experimentelor s-a stabilit că doza letală pentru un şoarece este de doar 0.5 micrograme injectate subcutanat. De unde rezultă că o singură broască săgeată aurie conţine îndeajuns de multe toxine pentru a ucide circa 22.000 şoareci.

Frumoasa şi mortala broască săgeată aurie (Phyllobates terribilis)

Nu se cunoaşte cu exactitate doza letală pentru un om, dar cercetători estimează că 200 micrograme ar fi cantitatea care ar trimite orice om pe lumea cealaltă. La fel, otrava unui singur exemplar este suficientă pentru a ucide doi elefanţi africani!

Mai mult, în aceeaşi notă estimativă se pare că o singură broască conţine îndeajuns de multă otravă pentru a ucide între 10-20 oameni. Cu atât mai interesant este faptul că broaştele săgeată aurii eclozate şi crescute în captivitate nu conţineau nicio urmă de toxine...

Nici mormolocii săi nu conţin batrachotoxine, dar un exemplar juvenil lung de 27 milimetri, conţinea deja 200 micrograme de otravă, de unde rezultă că alcaloizii batrachotoxici sunt sintetizaţi imediat după metamorfoza momolocilor. Această batrachotoxină este foarte rară şi în rândul amfibienilor, în afară de specia Phyllobates teribilis, doar trei alte specii de broaşte tropicale mai conţin teribila toxină. Întâmplător sau nu, cele trei specii trăiesc tot în junglele înalte ale Columbiei.

Merită menţionat că batrachotoxinele au fost descoperite de asemenea în penele, dar nu şi în pielea unor passeriforme (păsări din ordinul vrăbiilor, cintezelor, sticleţilor, ciorilor) din Insula Papua-Noua Guinee. Genul păsărilor Pitohui (Pitohui dichorus, P. kirhocephalus), alături de specia Ifrita kowladiau o mare concentraţie de toxine în penajul de pe piept, abdomen şi picioare. Atât nivelul toxinelor, cât şi tipul acestora variază considerabil de la specie la specie, şi de la populaţie la populaţie, în plus variază sezonier, ceea ce înseamnă că toxinele respective sunt înmagazinate şi sintetizate dintr-o sursă de hrană din mediul înconjurător.

Conform cercetărilor, sursa constă în gândaci din genul Choresine, familia Melyridae, cunoscuţi pentru conţinutul lor ridicat de batrachotoxine, care au fost descoperiţi şi în resturile stomacale ale păsărilor Pitohui.

Cea mai otrăvitoare vieţuitoare

Broasca săgeată aurie (Phyllobates terribilis) se întâlneşte îndeosebi în pădurile luxuriante din Coasta Pacifică a Columbiei. Herpetologii au descoperit că biotopul său ideal este constituit de pădurile tropicale situate la altitudinea de 100-200 metri, unde umiditatea atinge unitatea impresionantă de 80-90%, iar temperatura este de circa +26 grade Celsius de pe tot parcursul anului.

În sălbăticie, P. terribilis este un batracian sociabil, care trăieşte în grupuri mici de 5-6 exemplare. Cu toate acestea, în condiţii de captivitate, cea mai mortală broască din lume poate trăi şi în grupuri mai mari. Este cu adevărat o făptură teribilă. Se cunosc numeroase cazuri de oameni care au murit după ce au atins direct aceste broaşte. La fel, găini sau câini au murit instantaneu după ce au ajuns chiar în contact accidental cu bucăţi de ziare peste care călcaseră anterior aceste broaşte.

Pielea acestui batracian mignon (femelele ating lungimea maximă de circa 47 mm. iar masculii 45 mm) este acoperită de glandele care secretă redutabilele batrachotoxine. Culoarea dorsală are nuanţe de galben strălucitor, portocaliu sau verde metalic, depinde de zona unde au fost colectate broaştele. Unii indivizi pot avea culoarea portocalie intensă sau galben deschis. Culoarea ventrală este uşor mai deschisă decât cea dorsală, cu excepţia membrelor care au o nunaţă negricioasă pe interior. Este o specie de batracian diurnă şi preponderent terestră. Nu sunt deloc temătoare, nici la apariţia altor animale, nici a omului. Parcă ar şti cât sunt de periculoase!

Conform unor studii, a reieşit că broasca săgeată aurie este de fapt vieţuitoarea care conţine cea mai periculoasă otravă, fiind cu puţin mai toxică chiar decât temuta şi mult mai celebră viespe de mare (Chironex fleckery) o cubo-meduză considerată printre cele mai otrăvitoare fiinţe din Regnul Animalia.

Mai are două rude, broaştele din speciile Phyllobates aurotaenia şi Phyllobates bicolor, dar care nu sunt la fel de otrăvitoare ca ea. Toxinele broaştelor săgeată sunt sintetizate de organismele lor după consumul unor mici insecte şi artropode. Cercetătorii cred insecta care contribuie la conţinutul ridicat al batrachotoxinelor, este un gândac din familia Melyridae, una dintre cele mai frecvente specii de insecte cu care se hrănesc aceste broaşte.

Datorită toxicităţii sale extrem de ridicate, broasca săgeată aurie nu are duşmani naturali cu exepţia şerpilor din specia Leimadophis ephinephelus. De-a lungul mileniilor şarpele şi-a dezvoltat o imunitate unică faţă de toxinele secretate de broaştele sud americane (zetekitoxinele produse de speciaAtelopus zeteki, toxinele atelopide secretate de broasca Atelopus elegans, alcaloizii piperidini secretaţi de specia Dendrobates auratus şi evident, batrachotoxinele broaştei săgeată aurii).

Şarpele din specia Limadophis ephinephelus, nu este unul de dimansiuni impresionante (atinge doar 50 centimetri lungime), şi se hrăneşte doar cu exemplarele juvenile de broască săgeată aurie, deoarece adulţii sunt prea mari pentru el si au depozite de toxine în doze mult prea mari chiar pentru acest şarpe specializat în vânătoarea broaştelor otrăvitoare.

Cum se împacă cea mai otrăvitoare făptură cu oamenii?

Broasca săgeată aurie preferă doar junglele intacte, cât mai sălbatice, şi evită cu orice preţ terenurile cultivate, zonele defrişate, inclusiv pădurile tropicale tinere. Din acest motiv este o specie foarte sensibilă la orice formă de presiune antropică. Pericolele majore la adresa sa sunt reprezentate de poluarea provenită din împrăştierea de substanţe pesticide şi îngrăşăminte peste culturile agricole.Alte probleme pentru specie sunt reprezentate de agricultura şi păşunatul intensiv, pierderea habitatului, chiar şi fragmentarea habitatului, alături de comerţul cu animale rare.

Meandrele fluviului Amazon în jungla pe care o străbate

Cum broasca săgeată aurie este cea mai otrăvitoare făptură acest aspect nu a scăpat atenţiei băştinaşilor amerindieni din selva columbiană. Prin urmare nativii din triburile Cochobo şi Cofan îşi otrăvesc săgeţile sarbacanelor cu ajutorul acestei specii. Înainte de a porni la vânătoare, războincii triburilor amintite prind câte o broască după care îşi freacă uşor (trebuie neapărat o cantitate mică de otravă, altfel carnea animalului doborât devine improprie pentru consum) vârfurile micilor săgeţi. Animalul nenorocos care devine ţinta săgeţilor otrăvite are parte de o moarte instantanee, într-atât sunt de puternice şi eficiente toxinele broaştelor.

Jungla din Columbia, habitatul periclitat al celor mai otrăvitoare fiinţe din lume

Cu toate acestea, nici măcar otrava lor incomparabilă nu le poate salva de la extincţie. Dacă oamenii nu vor înceta defrişările şi poluarea nelimitată a junglei primordiale din Columbia, cea mai otrăvitoare vieţuitoare din lume va dispărea rapid şi sigur odată cu multe alte specii de plante şi animale, dintre care unele nu au fost încă descoperite şi catalogate de ştiinţă.

'via Blog this'

Feline exotice: 12 specii puţin cunoscute

Feline exotice: 12 specii puţin cunoscute:

Galerie foto (15)

Pisica lui Pallas, oncilla, jaguarundi, serval, caracal, margay, kodkod... mai vreţi? Mai avem! Ce sunt ele? Sunt membri ai uneia dintre cele mai spectaculoase familii de mamifere, cea a felidelor - sau feline, cum le zicem în limbajul obişnuit. Faţă de tigru, leu, jaguar şi alte câteva, grupate sub denumirea neştiinţifică, dar larg utilizată de „marile feline”, felinele „celelalte” - speciile de dimensiuni mijlocii sau mici - sunt mult mai puţin cunoscute, în marea majoritate a cazurilor. Peste 30 de specii de astfel de „feline mici” locuiesc Pământul, hălăduind prin habitate diverse, de la deşerturi la cele mai dese jungle. Unele sunt rare, reprezentate prin puţine exemplare, ameninţate şi acelea de expansiunea umană; altele nu sunt chiar rare şi nici periclitate, dar sunt rareori văzute şi puţin cunoscute, din cauza obiceiurilor lor discrete de viaţă. Oricum, ar fi, merită cunoscute mai bine; sunt o parte însemnată a complexităţii biologice, a reţelei trofice şi, în general, a bogăţiei de forme de viaţă a planetei.

Londra de la 99€› Rezervă bilete de avion prin

Toate felidele din lume (membrii familiei Felidae), spun specialiştii în cele mai recente teorii ale lor (sprijinite pe date genetice, accesibile în ultimii ani datorită tehnicilor moderne de analiză ADN), descind dintr-un singur strămoş comun. Primele felide au apărut în Oligocen, în urmă cu cca. 25 milioane de ani. Grupul a apărut în Asia şi s-a răspândit treptat prin lume. Studiile morfologice şi genetice sugerează că din strămoşul comun s-ar fi desprins, în timp, mai multe linii evolutive, care s-au diversificat şi răspândit în cursul a cel puţin 10 migraţii, cucerind un continent după altul, prin intermediul punţilor de uscat care, în diferite perioade, au legat între ele masele continentale. Au trecut din Eurasia în America de Nord prin puntea de pământ care, în timpul glaciaţiunilor, se fla pe locul unde se găseşte azi Strâmtoarea Behring. Apoi, din America de Nord, au trecut în cea de Sud prin istmul Panama. Azi, specii native de felide sunt prezente pe toate continentele cu excepţia Australiei şi a Antarcticii, iar grupul cuprinde peste 40 de specii actuale.

E un grup de mamifere aflat în plină expansiune evolutivă, competitiv şi "tânăr". Geneticienii Warren Johnson şi Stephen O'Brien, de la US National Cancer Institute, care au realizat un studiu complex asupra geneticii felidelor, analizând ADN-ul mitocondrial şi nuclear, estimează că 60% dintre speciile actuale de felide au apărut în ultimul milion de ani.

Feline mari, feline mici. Feline sau felide?

"Marile feline" este un termen care nu are relevanţă din punct de vedere al clasificărilor pe baze ştiinţifice; este doar un termen ce descrie percepţia omului asupra diverselor specii de felide, în funcţie de talia lor. Cele mari sunt mai uşor de văzut, mai frapante ca aspect, fac o impresie mai puternică asupra omului şi pot fi, adesea, periculoase pentru el.

De altfel, nici definiţia acestei categorii nu e foarte clară, existând cel puţin două perspective: una include în categoria "feline mari" doar membrii genului Panthera - leul, tigrul, jaguarul şi leopardul; alta, mai largă, adaugă la cele patru specii de mai sus şi puma, leopardul de zăpadă, leopardul marmorat şi ghepardul.

Numele ştiinţfic al familiei de mamifere  despre care vorbim este Felidae, iar aceasta cuprinde două subfamilii: Pantherinae şi Felinae. Toate „pisicile”  sălbatice mici şi mijlocii despre care va fi vorba în acest articol (ca de altfel şi pisicile domestice) aparţin  subfamiliei Felinae.

Din această perspectivă, expresia „marile feline”  este incorectă ştiinţific, căci tigrul, leul, leopardul şi jaguarul, leopardul de zăpadă şi leopardul marmorat nu fac parte din subfamilia Felinae, ci dinPantherinae. Dar a intrat în limbă expresia asta, „marile feline”, iar pentru uzul curent e suficient de bună, chiar dacă din punct de vedere strict ştiinţific nu mai este tocmai corectă. (De fapt, şi clasificările se mai schimbă, pe măsură ce se descoperă lucruri noi despre speciile implicate şi relaţiile de rudenie dintre ele.)

În schimb, când e vorba despre „pisicile” mijlocii şi mici din toate celelalte genuri şi specii, e la fel e corect să le zicem feline ca şi felide, căci ele fac parte, cu toatele, din subfamilia Felinae a familieiFelidae.

(Da, sistematica zoologică e complicată. Iar cu pisicile încă e simplu. Dacă aţi vedea ce încurcată şi dificilă e sistematica unor famiii de insecte...)

Aşadar, pe lîngă „marile feline”, mult mediatizate şi destul de cunoscute, lumea felidelor cuprinde şi un număr însemnat de specii de dimensiuni mai mici - deşi variaţiile sunt mari şi aici - adaptate la fel de fel de moduri de viaţă, multe având înfăţişări aparte şi o biologie plină de detalii interesante.

Despre lincşii europeni şi nord-americani şi despre pisica sălbatică eurasiatică (Felis sylvestris - specia care trăieşte şi la noi) biologii şi chiar publicul larg mai ştiu câte ceva. Dar, pe lîngă ele, universul felidelor cuprinde alte zeci de specii de talie mijlocie şi mică, locuitori ai savanelor, munţilor, junglelor ori pustiurilor şi care sunt realmente puţin cunoscute.

Aproximativ trei sferturi dintre speciile de felide trăiesc în zone împădurite şi sunt căţărători agili. Există şi câteva specii care trăiesc în zone montane sau deşertice. Multe sunt silenţioase, nocturne şi locuiesc în habitate greu accesibile omului, ceea ce explică faptul că adesea se ştiu prea puţine lucruri despre ele.

Deşi aceste "feline mici" sunt prea multe pentru a le cuprinde pe toate în spaţiul unui singur articol, iată o "galerie" de 12 specii care dau o idee destul de corectă despre diversitatea acestui grup şi larga lui răspândire - semne ale unui neîndoielnic succes evolutiv, contracarat, din păcate, în cazul multor specii, de influenţa umană, manifestată prin vânare excesivă şi distrugerea habitatelor.

Pisica lui Pallas (Otocolobus manul), numită şi manul, este o specie de felid cu înfăţişare aparte: de talie mică, are o blană foarte deasă şi lungă, care o face să pară mult mai mare, un corp îndesat şi o "faţă" turtită. Este o specie adaptată zonelor stâncoase, trăind adesea în regiuni montane, până la altitudini de peste 5000 metri, locuind în vizuini adăpostite între pietre şi vânând rozătoare şi păsări.

Manulul are un areal larg, în ultimii ani fiind observate exemplare în zone în care nu se ştia că ar exista. Trăieşte în Asia Centrală, în Afghanistan şi Pakistan, în Iran şi Tibet, iar anul acesta un exemplar a fost fotografiat cu o cameră-capcană în munţii Himalaya de pe teritoriul Bhutanului. Dar acest areal larg este fragmentat, astfel că numărul exemplarelor nu este atât de mare pe cât s-ar crede, mai ales că manulul este vânat (intenţionat sau din greşeală, fiind uneori confundat de la distanţă cu o marmotă) sau prins accidental în capcanele puse pentru alte animale. Specia a fost declarată "aproape ameninţată" de către IUCN şi acum este protejată în aproape toate ţările în care trăieşte.

Servalul (Leptailurus serval), răspândit în Africa sub-sahariană, este, în principal, un reprezentant al faunei savanelor, deşi distribuţia sa largă include şi zone muntoase. Pe lângă forma obişnuită, cu blana presărată cu pete de culoare închisă pe un fond gălbui, există şi exemplare melanice, cu toată blana de culoare închisă, aproape neagră; asemenea exemplare se întâlnesc în număr mai mare în munţi, la altitudini de peste 3000 m. Servalii vânează mai mult noaptea şi sunt specializaţi în consumul de rozătoare, deşi dieta lor include, la nevoie, fel de fel de prăzi - păsări, iepuri, broaşte, insecte, reptile şi, când au prilejul, chiar câte o gazelă sau antilopă de talie mică. Servalii sunt consideraţi de oamenii de ştiinţă drept foarte inteligenţi, înzestraţi cu o capacitate remarcabilă de a rezolva probleme.

Această specie a fost utilizată recent pentru crearea unei noi rase de pisici, prin încrucişarea servalului cu pisica domestică. Noua rasă, denumită Savannah, a fost recent recunoscută de asociaţiile de profil şi are tot mai mulţi admiratori, însă existenţa acestor rase de "super-pisici" nu este lipsită de riscuri pentru om şi mediu.

Caracal sau linxul de deşert (Caracal caracal) trăieşte în Africa, Orientul Mijlociu, Pakistan şi India, mai ales în zonele de stepe uscate şi semi-deşert, deşi poate fi întâlnit şi în păduri ori savane. De obicei solitare (deşi adulţii trăiesc, uneori, în perechi), aceste felide vânează în special noaptea, prinzând iepuri, rozătoare, damani, păsări (într-un mod spectaculos, sărind după ele foarte sus în aer şi capturâdu-le cu o precizie formidabilă), chiar şi căte o antilopă mai mică. Asta în sălbăticie, deoarece vânează şi prin aşezările omeneşti, omorând capre, oi şi păsări de curte, drept care fermierii din Africa le consideră nişte dăunători periculoşi.

Pisica-leopard (Prionailurus bengalensis) este o mică specie sălbatică de felid (de mărimea unei pisici domestice), larg răspândită în Asia; arealul ei se întinde din estul Siberiei până în Indonezia şi Filipine. Deşi nu este considerată în pericol, specia este totuşi protejată într-o oarecare măsură, prin convenţiile ce interzic comerţul cu blănuri ale acestor animale. Dar, chiar şi aşa, pisica-leopard este vânată intens în unele ţări asiatice, în ciuda faptului că unele dintre aceste ţări au semnat oficial menţionatele convenţii. Uniunea Europeană a interzis importul blănurilor de pisică-leopard încă din 1988, dar în destule ţări din Asia încă se face comerţ cu blana provenită de la această specie.

Pisica-leopard a fost, recent, utilizată pentru crearea unei noi rase de pisici, numită Bengal, prin încrucişări ale unor exemplare sălbatice de Prionailurus bengalensis cu pisici domestice.

Pisica de Borneo (Catopuma badia) este una dintre cele mai puţin cunoscute specii de felide. Rară şi ascunsă, trăind în păduri tropicale dese, este o specie endemică în insula Borneo (adică trăieşte numai aici). Nici măcar localnicii n-o cunosc prea bine, ceea ce sugerează că e vorba despre populaţii cu efectiv redus şi cu densitate scăzută. Nu se ştie mai nimic despre reproducerea acestor felide ori despre obiceiurile lor alimentare. Se crede că numărul lor total nu depăşeşte 2.500, iar specia este ameninţată, mai ales din cauza distrugerii habitatului ei - pădurile - tropicale, în Borneo înregistrând-se una dintre cele mai rapide rate de despădurire din lume.

Pisica-pescar (Prionailurus viverrinus) este o specie asiatică, distinctă prin obiceiurile ei "acvatice", altminteri puţin răspândite în neamul felidelor: trăieşte în zone umede (mlaştini, malurile râurilor, păduri de magrove) şi se hrăneşte în proporţie de 75% cu peşte. Bună înotătoare, se şi scufundă uneori pentru a-şi prinde prada.

Pisica nisipurilor (Felis margarita) este remarcabilă prin desăvârşita ei adaptare la cele mai dure condiţii ale climatului cald şi arid: este singura specie de felid care „locuieşte" predominant în deşerturi, trăind în Sahara, Deşertul Arabiei şi zonele deşertice din Iran şi Pakistan. Reuşeşte să supravieţuiască şi în medii în care temperaturile diurne ating 52 grade Celsius, graţie unor adaptări morfologice şi fiziologice: între perniţele labelor are peri lungi, care izolează degetele de fierbinţeala nisipului sau a pietrei; "funcţionează" cu apă puţină, putând petrece luni fără să bea, mulţumindu-se cu apa procurată din prăzile pe care le mănâncă (mai ales mici rozătoare) etc. Este şi ea ameninţată, din cauza degradării habitatului ei, prin extinderea aşezărilor şi activităţilor umane; sosirea oamenilor înseamnă şi apariţia capcanelor, a pisicilor şi a câinilor, domestici ori sălbăticiţi, ceea ce implică o competiţie sporită pentru resursele de hrană şi contaminarea cu diverse boli.

Margay (Leopardus wiedii) este o locuitoare a pădurilor tropicale dese, răspândită din Mexic până în Argentina. Îşi petrece practic aproape toată viaţa în copaci, vânând păsări şi maimuţe mici, şopârle şi broaşte arboricole. Abilităţile ei de căţărătoare sunt excepţionale: este una dintre foarte puţinele specii de felide capabile să coboare pe trunchiul unui copac cu capul în jos şi au fost observate exemplare care se ţineau agăţate într-un arbore doar cu o singură labă.

Recent, un grup de cercetători a observat şi descris capacitatea uimitoare a acestei pisici de a imita sunetele scoase de una dintre prăzile sale, tamarinul bicolor (o mică specie de maimuţă sud-americană), o strategie care, împreună cu formidabillele ai abilităţi acrobatice, îi asigură succesul la vânătoare. Din păcate, succesul nu e de ajuns pentru a-i asigura supravieţuirea, în condiţiile în care este încă vânată pentru blana ei splendidă.

Jaguarundi (Puma yagouaroundi) este o puma în miniatură, cu blana de culoare uniformă, fie gri-brună pînă la neagră, fie roşcată. E vorba însă de una şi aceeaşi specie, care se poate înfăţişa sub două forme, două variante de culoare; în acelaşi cuib se pot găsi pui de ambele tipuri. Este întâlnită rareori şi în sudul SUA, arealul ei întinzându-se de acolo spre sud, până în Argentina şi cuprinzând o mare varietate de habitate, de la pajişti umede pînă la păduri tropicale uscate sau jungle dese. Spre deosebire de multe alte rude ale ei, este o specie diurnă, preferând să vâneze ziua tot felul de vertebrate mărunte, deşi au fost observate atacând cu succes şi prăzi mai mari, precum iepuri sau oposumi.

Pisica andină (Leopardus jacobitus) este una dintre cele mai rare şi mai puţin cunoscute specii de felide. Se crede că există mai puţin de 2.500 de exemplare mature, care ar trăi doar în regiunile montane înalte din Peru, Bolivia, Chile şI Argentina. Trăind într-un habitat montan, fragmentat de văi, populaţiile sunt şi ele fragmentate; oamenii de ştiinţă cred că niciuna dintre aceste populaţii nu are mai mult de 250 de indivizi, ceea ce înseamnă că orice eveniment care o afectează ar putea avea efecte catastrofale, ducând la distrugerea ei completă. Nici în captivitate nu există vreun exemplar al acestei specii şi tot ceea ce se ştie despre ea se datorează unui mic număr de observaţii ocazionale.

Deşi înscrisă pe Lista Roşie a speciilor ameninţate, protecţia ei este departe de a fi eficientă; în zonele muntoase izolate, nici programele de educaţie ecologică, nici legea nu ajung cu uşurinţă, pentru a combate superstiţiile vechi de milenii, astfel că, în Bolivia şi Chile, pisica andină încă este omorâtă în virtutea unor tradiţii locale.

Kodkod sau guiña (Leopardus guigna) este cea mai mică specie de felid sud-american şi cea cu răspândirea cea mai restrânsă: trăieşte doar în Chile şi câteva zone limitate din Argentina. Este un locuitor al pădurilor, mai ales al celor umede temperate, urcând pe versanţii munţilor până la altitudinea de cca. 1.900 metri. În habitatul lor natural, pisicile kodkod se hrănesc cu păsări, şopârle şi rozătoare; uneori intră însă şi în gospodării, atacând coteţele de găini, ceea ce le pune în conflict cu oamenii şi duce uneori la uciderea lor de către aceştia. Asemenea pierderi se adaugă celor suferite din cauza defrişărilor care le distrug mediul de viaţă. Cu un efectiv total estimat la doar vreo 10.000 exemplare adulte, este o specie declarată vulnerabilă.

Credit: Guido Ayala, Maria Viscarra, Robert Wallace/WCS

Oncilla (Leopardus tigrinus) trăieşte în pădurile montane din America Centrală şi de Sud, ca şi încerrado - un ecosistem asemănător unei savane presărate cu copaci, întâlnit pe mari întinderi în Brazilia şi caracterizat printr-o biodiversitate foarte ridicată. Recent, o excelentă fotografie (cea de mai sus) a unui exemplar al acestei specii a fost obţinută cu ajutorul unei camere ascunse. Şi această specie este clasificată ca vulnerabilă, la problemele provocate de extinderea aşezărilor umane şi a plantaţiilor de cafea adăugându-se faptul că, în America de Sud şi Centrală, unele ţări încă permit vânarea oncillei, a cărei blană este foarte apreciată pe piaţa internaţională.

Alte cca. 15 specii de felide mici trăiesc pe Pământ, multe dintre ele fiind în pericol. Restrângerea habitatelor sub presiunea civilizaţiei umane şi vânarea multora dintre aceste specii, pentru blănurile lor frumoase, sunt principalele cauzele ale declinului accentuat al majorităţii felidelor de talie mică şi mijlocie. Şi mai este ceva: în vreme ce pentru speciile mai mari de felide sunt întreprinse programe de conservare cu bugete de milioane de dolari, pentru aceste specii mici se face mult prea puţin. Obsesia noastră pentru megafaună ne face să uităm că şi aceste specii mai mici sunt importante, că sunt de asemenea prădători de top în habitatele în care trăiesc, având un important rol ecologic, şi că îşi au rostul lor în mozaicul de specii consolidat de-a lungul a milioane de ani de evoluţie.

În ultimii ani, câteva asociaţii internaţionale de protecţie şi-au propus să pună în practică programe care să aducă în atenţia lumii şi să asigure ocrotire şi acestor mamifere. Small Cat Conservation Alliance , Small Cat Action Fund, International Society For Endangered Cats şi altele încearcă „să pună reflectorul” şi pe aceste mici feline, adesea revoltător de neglijate în comparaţie cu celebrele lor rude, marile feline.

'via Blog this'